De la Raluca V., amica mea din liceu, nu am mai primit nici o scrisoare în gardul casei de la ultima noastră întâlnire. Cred că de-abia se născuse Maria, iar ea mă invitase la o plimbare prin Politehnică să îmi povestească despre prietenul ei de la acea vreme pe nume Alex. Cristina A. o știa și ea. Poate și-o mai amintește și Flori din tabără. Familiile noastre ne cuplau involuntar datorită foilor scrise cu pixul pe care le îndoiam zilnic în plic la fosta Poștă din Pajura colț cu Bucureștii Noi. Sunt încă vii invitațiile Ralucăi la Unirii, la Sheriff's, să mâncăm câte o înghețată cu mult topping de ciocolată, și drumul înapoi spre casă, cu autobuzul 300 pe care îl luam de la Galeriile Orizont. Raluca a fost fata care m-a ajutat să ies din carapace, să nu mai fiu atât de timid și să aflu cum e să socializezi. Nu știu ce a văzut în mine atunci când m-a cunoscut. Eu nu am apucat s-o întreb și nici să-i mulțumesc că și datorită ei am început să scriu. Tata mi-a păstrat scrisorile ei ...