În Generală, Tata venea să o lămurească pe învățătoarea mea că nu vom plăti fondul clasei/școlii pentru că nu avem de unde. Prăfuit, în salopeta de fierar betonist, i-a închis gura când i-a spus că suntem romi.
Mutarea din banca a doua în ultima și întrebarea doamnei blonde, cu ochii verzi, sâni mari și mereu parfumată: "Voi acasă ce limbă vorbiți?", m-a săgetat.
Sunt multe momente, în special legate de copilărie, când îmi ascundeam originile rome.
Încă doare clipa când l-am mințit pe un coleg de clasă pe nume Robert că fetița care mă însoțea la Piața Râmnicul Sărat de la Dristor, unde locuiam cu toții pe-atunci, era o prietenă de la bloc. Fetița era una dintre surorile mele brunete. Nu am vorbit niciodată despre acest episod cu ea. Nu știu dacă și-l mai amintește și nu știu de ce nu-mi dă pace.
Când era tânără, mama venea la ședințele cu părinții cu capul acoperit cu basma. Mă simțeam ca și cum lăsa ca întregul Univers să știe că suntem romi.
Mama construia blocuri în echipa tatei și acum, după ce i-am cerut iertare că îi repetam isteric că mă face de râs, ea îmi povestește despre frigul pe care îl indura pe șantier. Știți despre vata în urechi... Mama avea și basma. Nu le mai poartă de ani. Poate că s-a dat după prietenele ei românce care au trecut dincolo una câte una.
De neconceput pentru Mama era să poarte pantaloni, însă surorile mele au făcut-o să fie în pas cu vremurile.
Părul ei până la fund a fost felul ei de a-și respecta neamul. Și când își tăia vârfurile tocite, renunța cu greu la ce cădea pe podea.
Mri dai si ursarita. Mo dad si cashtalo andar co Ploiesti.
Me som rom parno.
Si man phral.
Cu multe greșeli scriu aceste cuvinte în limba romani.
În familia noastră, doar Mama știe să răspundă la întrebarea: "Janes Romanes?" De la ea am învățat să cer în Romanes să-mi facă cartofi prăjiți. În tuciul din copilărie ieșeau cei mai buni.
În câteva contexte, eu și familia mea am fost întrebați ce am făcut pentru ceilalți romi. E o întrebare care și acum mă blochează. Nu mi-a fost ușor să trăiesc într-o societate în care etnia mea era vinovată pentru orice. Și nici după ce am început să mă mândresc cu etnia mea: nu a fost mai ușor pentru că nu eram crezut "N-ai cum să fii!"
Dar ce e ciudat acum e că simt să le mulțumesc tuturor celor care ne-au acordat credit și ne-au primit în viețile lor. De parcă chestia asta ar fi negociabilă...
Și am câteva perechi de socrii (cum îi alint eu cu tot dragul pe părinții fostelor mele jumătăți) pentru care nu a contat nimic. S-au uitat la noi, ne-am uitat la ei și ne-am îndrăgit.
Azi, de Ziua Internațională a Romilor, le doresc tuturor La Mulți Ani!
Editor on-line: Mihai Știrbu
Comentarii
Trimiteți un comentariu