După câteva experiențe personale negre și o problemă de sănătate care revine în prezent după bunul-plac, a început să încolțească în mintea mea scenariul de a nu ajunge pe străzi. Gândul ăsta îl vedeam îndepărtat, undeva la bătrânețe când o voi lua definitiv razna, iar părinții mei nu vor mai trăi.
Teama de a ajunge un om al străzii a avut-o și Laurențiu Garofeanu (cel din dreapta din fotografia de deschidere) în timpul studenției lui la București când a intrat în contact și s-a împrietenit cu doi bărbați care, deși avuseseră vieți pline, acum cerșeau și trăiau sub cerul liber.
Laurențiu este regizorul și fotograful din spatele campaniei sociale “It could be you”, lansată sub forma unui film documentar și o expozitie fotografică, în cadrul Festivalului One World România din acest an, care a avut ca temă frica.
“Frica este în noi, există, o avem din naștere, frica o avem instinctual. Unele frici ne sunt induse, prin media, prin mentalități, prin Biserică… și atunci depinde și de ce anume îți e frică. Frica de a nu avea o casă e destul de mare. Da, e confortabil să ai o casă, nu ne bate vântul, suntem feriți de intemperii, ne simțim în siguranță. Așa că nu vrem să ne pierdem casa”, spune realizatorul.
TITLUL CU CARE REZONĂM FOARTE MULȚI DINTRE NOI
A ales titlul campaniei It could be you pentru că e o poveste personală din studenție, când a intrat în contact cu oamenii străzii și a început să înțeleagă că oricine poate ajunge ca și ei. “It could be me - eu… e vorba despre ceea ce simțeam eu atunci.” A avut o listă lungă cu variante de nume pe care le putea folosi pentru film, iar partenerul și prietenul cu care a lucrat pe montaj, Iulian Manuel Ghervas, nu a fost neapărat de acord cu cel ales de el. I se părea prea generic. Laurențiu însă nu rezona cu celelalte, iar It could be you era singurul. De curând, el a căutat în online după acest titlu ca să vadă cum a mai fost folosit și, surprinzător, a mai fost utilizat cu conotații pozitive: It could be you să câștigi Loteria, It could be you să fii milionar, să ai un business de succes, dar “nimeni nu spune It could be you să ai un accident, să intri în depresie și să nu-ți mai poți controla viața. Știu eu, să îți moară cineva din familie și să devii alcoolic…”
CUM A FOST PRIMIT “IT COULD BE YOU”
Pagina de Facebook a campaniei a crescut într-o perioadă foarte scurtă, trailer-ul avea duminică 1.300 de share-uri, peste 100.000 de vizualizări, comentarii nenumărate și mesaje care acuză partea societății care nu funcționează în România, cum ar fi primăriile, asistența socială oferită de stat.
Regizorul este uimit de numărul mare de persoane care s-au solidarizat cu campania. De exemplu, un manager i-a scris și i-a spus că le poate oferi de muncă și cazare la trei oameni care apar cu mărturiile lor în film. “Există potențial să schimbe viața unui om. O altă domnișoară dorește să-i facă cinste cu un ceai Marianei Lambru, să stea de vorbă cu ea și să-i arate că nu toți oamenii o condamnă sau o umilesc. Mariana este un om fantastic, care nu a făcut niciun rău, nu a furat, a muncit, a contribuit în societate și e marginalizată, batjocorită și alți oameni îi iau dreptul de a fi om și nu e corect. Am vorbit cu un alt domn care mi-a zis: Hei, îi cunosc pe Mircea Radu, mi-a reparat caloriferele. E un om extraordinar. Salutați-l din partea mea! O doamnă încearcă să vorbească cu domnul Radu Calomfirescu crezând că pagina de facebook It could be you este a lui. Bine-nțeles că i-am răspuns că e pagina filmului și că mesajul va ajunge la el, dar i-a scris foarte nostim: Radu, sunt vecina ta de la etajul trei… Nu știu dacă mă recunoști. Noi îți spuneam Borț când eram copii. Te supărai… Mama și tata îți transmit toate cele bune! Alți oameni doresc să doneze haine, bani, mâncare, să le sară în ajutor”.
De la artă plastică, la regie și fotografie
De la artă plastică, la regie și fotografie
Filmakerul și fotograful Garofeanu, 39 de ani, născut în Târgoviște, a urmat Facultatea de Arte Plastice din București pe care a absolvit-o în 2001. A realizat că nu își dorește o carieră de artist, de pictor, și a început să caute o formă de exprimare mai complexă, să poată face lucruri mai interesante, tot cu imagini. Ideea de solitudine a pictorului și a sistemului respectiv nu îl mai atrăgeau atât de mult. Tot în studenție a urmat cursuri de Foto-Video, i-au plăcut și și-a dorit să meargă mai departe pe linia asta. După terminarea facultății, a stat 10 ani la Londra și alții cinci la New York.
Prin mai multe circumstanțe, a reușit să intre în domeniul video-ului, în producția de televiziune. A făcut asistență de cameră, operatorie. Încet-încet, a învățat de toate: de la sunet, la regie. Apoi, a început să dezvolte proiecte independente, să lucreze cu diferiți oameni, și a investit în echipamente. “Mi-am schimbat cariera: din artist, în filmmaker și fotograf”. A lucrat pentru Discovery, pentru National Geographic și alte nume mari de broadcasteri; a călătorit în aproape toată lumea, în 45 de State ale Americii, din Hawaii în Puerto Rico, o mare parte din Canada, Caraibe, America de Sud, Thailanda, India, Europa.
REVENIREA ÎN ROMÂNIA ȘI IDEEA DOCUMENTARULUI DESPRE OAMENII STRĂZII
A muncit foarte mult, a acumulat experiență și și-a dorit mereu să pună pe picioare ceva al lui. “Așa că, revenirea mea în țară, după aproape 15 ani petrecuți în străinătate, deși mi s-a părut o decizie grea, a fost una firească”. Din noiembrie 2015 se află în România, iar primul an a stat fără să facă nimic pentru că a vrut să ia o pauză completă, să se refacă fizic, psihic, să-și dea timp să se readapteze condițiilor, fără grabă. Ce-i drept, a avut norocul să aibă o bază financiară care i-a permis să se poată întreține în toată perioada asta. Cu această schimbarea a apărut și impulsul de “a da înapoi”.
Când era student, se împrietenise cu doi oameni ai străzii. Atunci, cumva, a intrat în lumea lor și a început să înțeleagă că acești oameni nu sunt răi, nu sunt niște străini de care trebuie să ne fie frică. Sunt niște oameni normali, ca mine și ca tine. Unul dintre ei fusese profesor de sport, avusese carieră, familie. Trăia pe la Regina Elisabeta, iar Laurențiu, la Kogălniceanu, și când revenea din club, se intersectau. “El, probabil, stătea noaptea pe treptele unui magazin. Așa ne-am împrietenit și am aflat foarte multe lucruri… A, și mai era un regizor destul de faimos pe la Universitate - care și acum cred că mai cerșește, din păcate – pe care l-am văzut într-un bar și am stat de vorbă. Mi-a spus că și el a avut familie, carieră, iar acum era în stradă. Întâlnindu-i pe ei, mă gândeam Dumnezeule, se poate întâmpla oricui, oricând… să ai un accident, unul-două lucruri negative să ți se întâmple și e posibil să pierzi ce ai! Dacă ai o casă, poate nu ai o casă. Sănătatea… dacă îți pierzi capacitatea de a munci… România nu are un sistem social foarte bun care să te susțină în cazul acesta, și atunci cum te susții, dacă nu ai o familie care să aibă grijă de tine, dacă nu ai niște oameni de bază să fie lângă tine, e posibil să pierzi totul repede”, constantă Laurențiu Garofeanu.
TEAMA DE A AJUNGE ÎN STRADĂ
Regizorul crede că dacă ajungi în stradă este ca și cum am pierde tot înainte de viață. Ultimul lucru ar fi să îți pierzi și viața. “Sănătatea e un lucru important în viața oamenilor. Depresia este iar un factor important. Sunt și alte lucruri care te afectează, cum ar fi alcoolul. Alcoolismul îți distruge sănătatea, rațiunea, nu mai gândești coerent, faci greșeli și pierzi relațiile din jur, familia, prietenii, după care începi să ai o viziune asupra vieții distorsionată, pentru că tu, fiind influențat de alcool sau de alte substanțe, nu te mai înțelegi cu restul lumii, cel mai sigur devii recalcitrant, iar lumea… lumea cât te poate suporta?! Și începi să îți pierzi din lucruri, iar în momentul în care nu mai ai un acoperiș de-asupra capului, este un lucru extrem de mare. Noi, cei care avem o casă, poate nu realizăm cât de important este pentru că o luăm ca și cum ni s-ar cuveni. Dar când ajungi să nu o mai ai, cum spunea și domnul Radu Calomfirescu după ce a ajuns pe stradă și a rămas fără bani, a intrat într-o realitate dură, nu are nici o treabă cu romantismul. Ce faci când nu ai o toaletă? Unde dormi? Chiar dacă e vară și cald afară, poate veni ploaia și îți udă tot ce ai. Dacă adormi, poate veni poliția de câteva ori pe noapte, spunea George. Nu ai voie să stai pe domeniul public. Nu mai ești ceva pozitiv, devii un cetățean cu drepturi diminuate și atunci e foarte greu să supraviețuiești în stradă.
POVESTEA PROIECTULUI
Proiectul It could be you l-a început la inițiativa ediției de anul trecut a Festivalului De Film Documentar One World România. Laurențiu a și fost voluntar al festivalului pentru că i-au plăcut lucrurile pe care ei le fac. Așa a ajuns să realizeze, zilnic, un making of al festivalului. Unul dintre evenimentele lor a fost Civil Society Pitch, unde cei de la One World au invitat ONG-urile să facă un pitch către filmmakeri care să dezvolte niște potențiale povești. “Acolo, am auzit pitch-ul de la Samusocial din România și mi-am zis Da, ăsta ar putea fi un proiect pe care mi l-am dorit de atâta timp și aș putea face acum ceva’”. După, i-a contactat, le-a spus că ar vrea să fac un documentar, dar înainte un pic de research, și că și-ar dori să realizeze o serie de interviuri cu oameni ai străzii ca să poată înțelege prin ce trec, care le sunt problemele, cum au ajuns în stradă, ce se întâmplă în momentul în care ajungi în stradă și cum poți ieși. Au fost de acord, le-a plăcut proiectul și i-au oferit susținerea.
MODUL DE LUCRU
Face documentar de ceva timp. A dezvoltat sute de povești și astfel și-a dezvoltat abilitatea de a avea o conversație coordonată într-o direcție din care poate afla lucruri interesante. Și-a făcut un set de întrebări foarte lung, 40 la număr, în care a vrut să afle amănunte despre copilăria lor, cum a fost, unde au trăit… ca să înțeleagă. Nu neapărat ca la psiholog, ci ca la documentarist. Să îți faci o părere despre cine sunt ei cu adevărat: dacă au familie și dacă țin legătura cu ea, dacă au prieteni.
“Am vrut întotdeauna să îl fac puțin diferit față de cum se fac reportajele clasice, în stradă, urmărești un om, îi arăți problemele, îl întrebi puțin de vorbă… Am zis nu! I-am adus pe acești oameni din normalitatea străzii într-o zonă un pic mai izolată, confortabilă, în care să poată vorbi liniștiți, să nu fie zgomotul străzii, să nu fie alte lucruri care să-i deranjeze nici pe ei, și nici pe mine, pentru că voiam un sunet destul de clar. Interesul meu era să stau de vorbă cu ei, chiar să le ascult poveștile și să mă conectez cu ei. Asta a fost soluția mea”. Dacă vă uitați, și fotografiile lui au o estetică similară, comunică același mesaj și în felul acesta sunt mai puternice, pentru că nu ai nimic altceva care să te distragă. “Sunt ei. Atât. Pe un fundal neutru. Nu este alb – puritate – nici negru – disperare, ci o zonă de mijloc. Vorbim despre o problemă gravă în societate care este departe de a fi normală”, explică Laurențiu.
OAMENII PE CARE NU ÎI VEDEM
În zilele noastre ocupate, uităm de ceilalți cărora le este mai rău decât nouă. De multe ori, aceștia sunt ignorați “și nu din răutate, ci pentru că sunt ocupați, au grijile lor pentru că fiecare dintre noi avem probleme. De multe ori, oamenii nu mai au timp sau nu își mai fac timp pentru altceva. Sărmanii sunt complet uitați, ca și cum nu ar există. Trecem pe lângă ei și nici nu-i vedem. O să fii uimit, dar acești oameni își doresc doar să vorbească cu cineva, să se simtă și ei oameni. Sunt tot felul de stereotipuri, se spune că sunt boschetari, aurolaci… Nu, oamenii ăștia sunt ca noi, au sentimente, nu își doresc să fie în stradă, vor să aibă o carieră, să câștige niște bani din care să își plătească o chirie, să mănânce. Nimeni nu își dorește mașini luxoase sau vile. Sunt oameni adevărați, reali.
„Cred că s-a simțit că acești oameni au fost sinceri pe cameră în mărturiile lor”. Da, Laurențiu, s-a simțit. Nu totul este pierdut...
Pentru povești la fel de interesante, urmărește pagina de facebook Jurnalismcus
Comentarii
Trimiteți un comentariu